Citeam un post despre fotografiile din vacanță, de ce facem atât de multe. Și m-am gândit la mine, la faptul că din toate vacanțele mă întorc cu trăiri multe, fotografii puține și…un regret. Regretul mă ajunge la o lună, două sau un an de când ajung acasă, parcă îl iau cu mine de prin locurile cutreierate. Îmi dau seama că de fapt, nu am făcut destule fotografii, că nu am din ce să încropesc niște amintiri mai profunde decât cele pe care le port mereu cu mine în suflet.
Când mă aflu în vacanță, sunt preocupată să trăiesc pe viu fiecare senzație, să cunosc fiecare loc nou, să casc gura la oameni, să le analizez gesturile și hainele. Am impresia că în spatele aparatului de fotografiat pierd toate emoțiile, parcă acesta le-ar absorbi în fotografii și nu mai ajung la mine.
Și nu-mi place să mă întorc în trecut atunci când bagajele sunt încă nedesfăcute în hol, când încă mai am mirosul mării în nări. Atunci mi-e drag cum mă găsesc, mă aflu între două concedii: marea în mine și locul meu acasă. Și cum să-mi mai fie dor de răsfoit poze când senzațiile sunt încă vii, când nu au apucat să fie amintiri?
Dar când praful ajunge să se aștearnă peste amintirile mele și mi se face dor de ducă, de cutreierat, mă lovește regretul că nu am destule imagini care să mă ducă departe, acolo unde am fost cândva. Îmi amintesc de aparatul foto aruncat în serat când mi se face dor. Atunci realizez că nu am fotografiat destule străzi pe care să mă pierd după vacanță, că nu am destule cadre cu marea de care să-mi amintesc în plină iarnă…
Și de fiecare dată, la fiecare răsfoire a albumelor din vacanță, îmi spun că data viitoare voi imortaliza fiecare piatră, fiecare stradă, fiecare om. Ba chiar mi-am luat și un aparat mai acătării care să surprindă mai bine emoțiile și locurile noi. Credeți că numărul cadrelor cu pietre, străzi și oameni a crescut? Da’ de unde?!