Credeam că singurătatea adună oamenii unul lângă altul, așa cum ploaia strânge necunoscuții în cafenele. Credeam că se vor deschide toate brațele și inimile și așa se vor umple toate paturile și golurile, că cei care au cunoscut singurătatea vor rămâne împreună până la moarte. Tocmai pentru că au trăit prea mult cu ea. În mintea mea, toți oamenii singuri puteau foarte bine să-și suprime unul altuia pustiul, precum piesele completează spațiile goale dintr-un joc Tetris.
Înainte nu acceptam ideea cum din solitudinea a doi oameni nu se poate naște o iubire. Era ca și cum statutul de om singur ar fi fost suficient pentru ca două suflete să se iubească. În mintea mea, toate singurătățile aveau leac. Eram în stare să le iau pe toate, una câte una, să le fac perechi, așa cum împerechez șosetele, și să le preschimb în oameni fericiți, până nu mai rămânea pe suprafața Pământului picior de om singur.
De ce ai avea nevoie de mai mult pentru a-ți umple viața, atât timp cât eu sunt singură și am atâta iubire de oferit, și tu, la rândul tău, ești singur și ai atâtea goluri de umplut cu iubirea mea? Nu înțelegeam cum două suflete, alienate de fericire, dar mai ales singure și în căutarea unui început definitiv, nu pot fi împreună.
Apoi am priceput că nu toate singurătățile sunt compatibile, și aproape niciodată de ajuns. Că nu le poți schimba pe toate în plinuri, ba mai rău, uneori ele ne transformă pe noi în goluri, imposibil de umplut. Că în singurătatea lor, oamenii au nevoi diferite, că nu tuturor le place supa cu găluște și uneori singurătățile sunt mai benefice decât prea plinurile incompatibile.
Două singurătăți unite nu se transformă întotdeauna într-o iubire solară și dătătoare de viață ori în șoapte ce țin de cald sufletului. Fiecare rămâne cu pustiul său pe care îl crește de la o zi la alta.
E ciudat cum, uneori, doi oameni singuri nu formează o poveste rotundă și plină, ci rămân separați ori unul lângă altul, cu singurătățile indestructibile și liniare. Mereu paralele. Unele se nasc înaintea oamenilor care le vor purta toată viața. Și ocazional, la confluența a două suflete singure se va forma un torent în care se va îneca toată iubirea ce s-ar fi putut naște din contopirea celor două singurătăți.
