Poate că nu e potrivit să vorbesc acum despre vară, când acest septembrie blând îmi amintește că și toamna are meritul ei de a fi memorabilă. Dar pe mine vara mă ajung cele mai multe doruri și melancolii. O fi ceva în albastrul cerului, în dogoreala soarelui sau în violența furtunilor. Sau de vină să fie cireșele roșii asemenea sentimentelor, câmpiile, mirosul cărților de povești, pădurile… De toate mă leagă o amintire. Și toate amintirile se revarsă în mine.
De dorul lor, al verilor, mi-am pus macii pe unghii și am strâns florile de tei în suflet. Cândva nu era nevoie să fac asta, nu aveam doruri. Toate erau acolo, cu mine și în mine, nu trebuia să le caut, să le chem, să-mi amintesc de ele. Copilăria mea are miros de tei și culoarea macilor.
Într-un început de vară, am vrut să strâng toți macii de pe câmp. Să-i fac snopi și să-i ascund în camera bunicilor, să mă bucur numai eu de toți. Pe atunci nu știam că roșul lor e viu numai pe câmp, că odată rupți de sub albastrul cerului, floarea lor plăpândă se trece.
Acum, când mă găsesc la o distanță considerabilă față de copilărie, îmi trece prin cap aceeași nebunie: să închid toate verile în sufletul meu. Să le retrăiesc ori de câte ori e toamnă și iarnă. Încă nu am aflat că verile trecute trăiesc deja în odăile sufletului meu de copil. Acolo și nici altundeva.
Poate niciodată nu am parcurs drumul maturității, în ciuda multelor veri cu maci pe unghii și cireșe la ureche. Poate niciodată nu am plecat din loc…Sau poate am plecat. Mai știi…? Poate că atunci când m-am pornit în călătoria mea spre Om mare, am pus în fugă în sufletul meu, ca într-o traistă, nu doar doruri și visuri ci și copilăria cu verile ei, cu tot…
